In fiecare zi mi-e din ce in ce mai dor de anii copilariei. Tocmai eu, care intotdeauna am considerat ca fiecare an, fiecare varsta are magia lui, tocmai eu care niciodata nu regretam trecutul, dar nici nu tanjeam dupa viitor. Azi il regret. Regret anii copilariei, si regret anul in care am fost atat de fericita. Regret ca i-am pierdut. Nu-mi place sa reactionez asa… de cate ori ma lovesc de o problema ma refugiez in copilarie, in perioada in care singura mea grija era sa nu imi sparg capul de mai mult de trei ori pe saptamana. Acu, de cate ori ma apasa prea tare tot ce simt, ma intorc acolo, in bratele bunicii. Dar cum sa nu iti fie dor de fericire? Mai ales cand nu o mai ai langa tine. Ciudati sunt oamenii, iti dau seama de insemnatate unui lucru numai atunci cand sufera, cand realizeaza ca au pierdut. Dar nu, eu nu am facut asta. Am apreciat ce am avut… apreciez si acum dupa ce l-am pierdut.. dar nu pot sa nu imi trimit gandul la copilarie, poate pentru ca e acelasi tip de fericire. Ce prostii spun, doar nu exista mai multe…sau?
Sa fim copii… pentru inca o zi !
Trece fugind in zbor
Zi dupa zi
Si parca mai ieri
Am fost copii
Astazi, cand ii privim,
Vrajiti de jocul lor
Vremea se-opreste-n loc
Si ni se face dor
Sa fim copii,
Pentru inca-o zi
Pe cai de lemn iar sa ne rotim
Sa fim copii,
Pentru inc-o zi
In lumea lor
Fericiti vom fii…
Cum sa nu-mi fie dor de perioada in care totul se rezolva cu un zambet cald si o mangaiere? Ce mai fac ele azi? Nimic, poate doar aduc un strop de vulnerabilitate
